În anul în care se împlinesc 70 de ani de la debutul său într-o competiție internațională de tenis de masă, Ella Zeller-Constantinescu a avut plăcerea și bucuria de a lua parte, din loja oficială a Sălii Polivalente din Cluj, la o sărbătoare a sportului pe care îl poartă în suflet – Campionatul European rezervat juniorilor. Cu mâini ușor tremurânde, dar păstrând licărul în privire, una dintre marile glorii ale tenisului de masă românesc, stabilită acum în Germania – în apropiere de Frankfurt, a urmărit întreg turneul și a înmânat buchetele de flori medaliaților concursului european – joi noapte, dincolo de miezul nopții, apoi marți după-amiază, în ultima zi de întrecere.
Ella Zeller-Constantinescu a felicitat echipa României, medaliată cu aur în concursul cadetelor (juniori 2, 12-15 ani) Foto: Cezara Paraschiv / ProSport
„Privesc acest Campionat European de acasă cu multă bucurie. Dar și curiozitate și nostalgie. Pentru că pe acești copii, generațiile mici, nu îi cunosc. Doar pe antrenori îi știu, pe cei din conducerea Federației îi știu. Betty și familia Romanescu erau la vremea respectivă copii și juniori. Îi urmăream cu sufletul la gură și am rămas alături de ei. O să fiu alături de ei și mă bucur că, la vârsta asta, pot fi aici, alături de ei, la un asemenea eveniment„, spune Ella Zeller Constantinescu pentru ProSport, într-o discuție care se leagă la balconul Sălii Polivalente.
Ella Zeller-Constantinescu, alături de președintele Federației Române de tenis de masă, Cristinel Romanescu. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport
„Este o sărbătoare, pentru că noi nu am mai putut organiza, ca Federație, un turneu final, deși eram în fruntea Europei și pe plan mondial. Este o bucurie mare, pentru că până acum nu am mai avut o sală unde să putem primi o competiție de anvergură, cu suprafață suficient de mare pentru numărul de mese necesare acum, nici măcar pentru un concurs internațional. Este prima șansă să arătăm lumii că nu avem doar jucătoare, ci și posibilități de a fi gazde„, spune cea care ‘a prins’ alte două Campionate organizate pe teritoriul României: un Mondial – ca jucătoare și un European de juniori și cadeți – ca membru al Federației, după Al Doilea Război Mondial.
Foto: Cezara Paraschiv / ProSport
În 2017, Ella Zeller-Constantinescu aniversase 70 de ani de la primul concurs de tenis de masă al carierei. La 84 de ani, poveștile dumneaei readuc în prim-plan primele performanțe ale tenisului de masă românesc, anii de după război, perioada romantică a acestui sport devenit din ce în ce mai rapid, încă necolonizat de ochișorii oblici. „Pe primul plan era pasiunea, apoi ambiția și dorința de a te afirma. A fost o oportunitate extraordinară de a-mi face prieteni noi, din lumea întreagă. Am iubit asta. Am fost integrată devreme în echipa națională, apoi am devenit titulară, am fost antrenoare a echipei în care jucasem, apoi am mers la Federație, în conducere. Mai departe – am mers în Consiliul de Administrație al Uniunii Europene și al Federației Internaționale de tenis de masă. Am fost președinte de comisii – Comisie de Clasamente, Comisie tehnică – am participat la multe congrese. Acum, sunt membru de onoare, pe viață, al Uniunii Europene de tenis de masă„, face rezumatul impresionantului său CV Ella Zeller-Constantinescu.
Citește și: „Lucrezi ca un angajat la o firmă privată – nu de stat”. Cum se „asamblează” un campion, cu un ‘catalog’ în mână și exigență maximă, pentru a ajunge la medaliile unui Campionat European de tenis de masă. Viorel Filimon: „Tenisul de masă e matematică pură”
Citește și: România a încheiat Campionatul European de tenis de masă, juniori, pe podium în topul națiunilor | GALERIE FOTO, de la Cluj: fericire, lacrimi, prietenii trainice și Eliza Samara într-o ipostază nouă
Turneul senioarelor câștigat la 13 ani și titlul mondial câștigat surprinzător în ’50 de echipa României au marcat istoria Ellei Constantinescu și a tenisului de masă din România
Doamnă, 70 de ani închinați tenisului de masă… Cum s-a născut această pasiune? S-a născut într-o joacă, în curtea casei. Și, pentru că la un prim concurs local, la Timișoara, în 1947, am avut șansa de a câștiga – un concurs pentru jucătoare senioare – am făcut senzație. Eu avem 13 ani pe atunci. Am câștigat acel concurs și Federația și tenisul de masă românesc au aflat despre mine. Mi s-a deschis atunci dorința de a continua și de a ajunge la mai bine.
Cum a evoluat de acolo traiectoria carierei dumeavoastră? A evoluat pozitiv. Am avut toate șansele și toate posibilitățile de a mă antrena și de a progresa cât s-a putut de mult la acea vreme. În 1948 am jucat la un prim concurs internațional, de prietenie, tot la Timișoara. Dar, era un concurs cu vedete din Ungaria și din Iugoslavia. Pe vremea aceea, eram o jucătoare oarecare. Am ajuns însă la echipa națională, mai apoi.
Cum era tenisul de masă în acei ani, încă purtând semnele războiului? (n.r. – Al Doilea Război Mondial) După război, toate lucrurile au luat-o de la început în Europa. Condițiile de atunci… nu erau comparabile cu ceea ce este acum. Dar, șansa mea, de exemplu, și șansa perioadei respective, a fost aceea că în 1950, atunci când echipa României a participat, din nou, la un Campionat Mondial, care s-a desfășurat la Budapesta și la care au participat Angelica Rozeanu, Sári Szász și cu Luci Slavescu, a venit și titlul mondial. Neașteptat. A fost o surpriză atunci, iar Angelica Rozeanu a câștigat și proba de simplu.
Aceste performanțe, atât de mari la vremea respectivă pentru România – primele titluri mondiale – au deschis drumul spre progres pentru tenisul de masă și spre interes deosebit pentru tineret. Pentru că jucătoarele câștigătoare de atunci, nu mai erau la prima tinerețe. Aveau deja 30 de ani și se presupunea că este nevoie de elemente tinere. Eu, fiind campioana României de junioare, am fost încurajată și am venit după aceea la București, când deja nu mai aveam posibilități acasă (n.r. în Moldova Nouă). În continuare, am făcut și facultatea acolo și am avut posibilitatea de a fi și a crește alături de echipa națională.Ca apoi, peste puțini ani, să fiu titulară în echipa națională, să fac prima mea deplasare la un Campionat Mondial – în 1952, în India. Am fost rezervă, încă nu jucam în echipa efectivă. Dar, eram în pregătire pentru Campionatele Mondiale care urmau să se desfășoare, în 1953, la București, odată cu deschiderea Sălii Floreasca – și cu pregătirile care s-au făcut în vederea verii respective, în care a avut loc și Festivalul Internațional al Tineretului, la București. Acela a fost un alt mare succes, la care am participat.
„Europa era geloasă și în admirație. A fost cazul în anii ’50, când Angelica Rozeanu a stabilit recordul pentru cele mai multe medalii de aur la Campionatele Mondiale – șase titluri la simplu. A bătut toate recordurile și cred că e un reper ce nu poate fi egalat” Ella Zeller-Constantinescu
Mai departe? Succesul a continuat. În 1953 am participat efectiv în echipa națională. Am făcut dublu pentru prima dată cu Angelica Rozeanu. Pe atunci, Campionatele Mondiale se organizau în fiecare an – în timp ce acum sunt din doi în doi ani, pentru că au intervenit Campionatele Europene. S-au înlănțuit performanțele: Angelica Rozeanu a câștigat de șase ori titlul mondial la simplu. Eu am participat, începând din 1953 la câștigarea a cinci titluri mondiale, dintre care 3 la echipe și 2 la dublu fete. În proba de simplu fete am doar trei medalii de bronz, la diferite Campionate Mondiale. După București, am mers la un Campionat Mondial la Londra, după aceea la Utrecht – care marchează un moment de vârf pentru performanțele mele, pentru că am avut o participare consistentă la câștigarea probei pe echipe și la titlul de dublu fete. Devenisem titulară de drept în echipă și eram alături de Angelica Rozeanu, care a câștigat și titlul la simplu femei. Am jucat împreună cu dânsa câțiva ani la rând. Mondialul de la Utrecht se consuma în 1955. Apoi, am mai avut un moment de vârf, cu echipa, în 1956 la CM din Japonia.
Când au venit alte medalii… Da, când au venit alte medalii, dar, din păcate, și un eșec. A fost un moment de vârf pentru mine, întrucât în proba pe echipe am câștigat detașat cu japonezele, care erau deja cunoscute și foarte de temut. Se afirmase Japonia și la masculin, însă echipa Chinei încă nu o făcuse.
„Era o diferență de vârstă măricică, de 12 ani. Doamna Rozeanu era deja campioană mondială, dar am devenit, în timp, prietene. M-au primit cu brațele deschise și cu prietenie, chiar dacă eram mult mai tânără. A fost o atmosferă bună și nu au existat frecușuri atunci. Nici în anii care au urmat. Vreau să cred că atmosfera este bună și acum – chiar dacă nu mai știu exact cum stau lucrurile. Este foarte important acest lucru” Ella Zeller-Constantinescu
„Jucătoarele pe care le-am găsit la echipa națională erau mai puțin expansive. Erau niște doamne la o vârstă… dincolo de 30 de ani, care se comportau cu totul altfel decât o fac acum, copiii și tineretul. Au fost și în tenisul de masă acele fuste lungi din tenisul de câmp – de la începuturi, dar, generația mea, deja, juca în fuste scurte și șort” Ella Zeller-Constantinescu
Citește și: ‘Piciul’ cu ‘Bujor în obraz’ din echipa de tenis de masă a României: „Când nu fac lecții, iau o cutie de mingi și încep să servesc. Dau foarte multe servicii, jumătate de oră încontinuu. Acum, sunt aici pentru a juca bine. Anii viitori voi face rezultate pentru România, sunt sigur!”
Regresul tenisului de masă românesc: „Tenisul de masă a plecat din Europa. Chinezii au învățat multe lucruri de la noi”. Unde se face diferența în prezent
Vorbim despre o perioadă romantică a tenisului de masă, cum spuneți, fără China. Care erau super-puterile și contracandidatele României? Se juca foarte bine în Europa. Super-puterile momentului erau din Europa. Pentru că de aici a pornit tenisul de masă în lume. Apoi, asiaticii s-au ambiționat și au avut și posibilități să progreseze. În Europa erau foarte multe echipe foarte bune. Cehoslovacia avea o echipă masculină de temut, dar și la feminin. Echipa Ungariei – masculină și feminină – era foarte bună. Înaintea doamnei Rozeanu a fost campioană mondială Gizella Farkas (n.r. – de trei ori campioană mondială în proba de simplu, în 1947, 1948 și 1949), o maghiară. Era o luptă foarte strânsă. Franța conta și ea în această luptă, acum văd că sunt în revenire – pentru că au avut un moment de absență. De asemenea, era Anglia. Iar când am devenit antrenoare, a venit foarte puternic Suedia pentru a fi o forță în tenisul de masă mondial. Am avut multe pregătiri comune cu China, la noi în țară, la vremea respectivă. Anual. Și noi mergeam în China. Eu am ajuns acolo de șapte ori.
Ce v-a impresionat acolo, din ceea ce pun la dispoziție tenisului de masă, din abordare? Cred că la primele lor veniri în România, ei au avut foarte multe de învățat de la noi. Ei au menționat chestia asta de multe ori. Noi, apoi, am putut vedea nivelul deosebit organizatoric la care au ajuns ei. Noi nu mai putem ajunge acolo. Au o bază de selecție extraordinară, ei nu pierd niciun talent și, în această bază de selecție foarte mare, evident, cu perseverența specifică lor, cu pricepere și cu înnoiri, au devenit cei mai buni și sunt în continuare. E greu să le ia locul cineva.
Actuala echipă de senioare a României, cu Eliza Samara, Daniela Dodean și Bernadette Szocs, cum o percepeți? Pe ele le cunosc mai bine, de când erau mai mici. Au avut performanțe foarte bune. Au arătat Europei că și fără chinezi se poate. Chinezoaicele sunt, într-adevăr, la un nivel mai avansat față de europence. Și au demoralizat, la un moment dat, fetele din Europa. Dar, este o chestiune de antrenament și de perseverență. Chinezoaicele sunt, deocamdată, singurele dispuse să facă aceste eforturi.
Diferența se face, deci, la efort depus? La efort și la continuitate. Și la faptul că trebuie să începi foarte tânăr, la 6-7 ani, ca la gimnastică, apoi să continui foarte mulți ani. La tenis de masă îți trebuie cel puțin zece ani până reușești să te afirmi la nivel internațional.
Regresul tenisului de masă românesc: „A venit revoluția din Japonia. Nu aveam valută pentru a achiziționa aceste noi materiale, scumpe”
În ziua de astăzi, sportivii vorbesc despre faptul că au multe fețe de schimb pentru paletele lor. Există soluții pentru palete, unele interzise deja. Cum erau atunci paletele de tenis de masă, era mai simplu? Era mai simplu, pentru că încă nu erau acele fețe, suprafețe pentru palete, cu burete. Jocul nu era atât de rapid. Eu am prins începuturile acestor materiale, care aparțin japonezilor. Ei au revoluționat jocul. Eu am jucat cât de mult s-a putut cu paletele vechi. Am jucat și eu cu burete, dar nu cu cel mai rapid. Nu se juca atât de rapid ca acum, iar tehnica mea de joc era spre defensivă. Atunci se juca mult mai multă defensivă – ceea ce acum, nu veți prea mai vedea în sală. Decât foarte rar. Noi am mai rămas cu paletele mai puțin rapide. Aceasta a fost o perioadă oarecum de regres pentru România, perioada care a urmat, pentru că noi la vremea respectivă nu dispuneam de valută pentru a achiziționa aceste materiale scumpe și noi, dar mereu schimbătoare. Erau foarte puține și se stricau foarte repede, la generațiile care au urmat după mine.
Unde v-a prins, propriu-zis, această schimbare? Eu am mai jucat foarte puțin. Am mers însă la Federație, unde am întâmpinat aceste probleme. Aveam pentru întreaga echipă națională, de la sponsorul nostru, 600 și vreo 50 de bucăți de fețe. Pentru comparație, cam atâtea fețe primea jucătorul polonez numărul unu, singur, pentru un an de zile (n.r. – râde). Vă dați seama! Și fețele pe care le dădeam oamenilor, le strângeam de la fruntași și le redistribuiam jucătorilor tineri. Erau greutăți…
Câți sportivi avea Federația Română de tenis de masă la acea vreme? Legitimați aveam puțini. 60 de cluburi, dar aveam antrenori foarte inimoși. Dacă tenisul de masă românesc a ținut pasul cu evoluția la nivel mondial și dacă juniorii sunt atât de buni în Europa – s-au adunat zeci de ani! – acest lucru se datorează faptului că am avut antrenori foarte ambițioși. Și foarte inimoși, și foarte perseverenți. Ei au inventat metode noi de pregătire. A contat foarte mult. Din ’67-’68, eu am renunțat la activitatea de performanță, m-am retras și am intrat imediat antrenoare federală, la Federația Română de tenis de masă. Am lucrat, în total, 22 de ani în Federație.
Cum a fost tranziția? Pentru mine a fost ușoară. Plăcută. Pentru că nu a fost o ruptură cu sportul îndrăgit. Mi-am dat seama, sigur, că nu mai pot progresa, că nu mai pot ține pasul și juca de maniera pe care o cerea, să spunem așa, revoluția. Am decis să includ experiența mea în partea organizatorică.
A fost, deci, decizia unei campioane mondiale care simțea că nu mai puteau veni acele medalii de aur? Da. Și mie mi-a făcut plăcere munca pedagogică. N-am suferit din cauza asta. A urmat o perioadă frumoasă, de succes, dar mai puțin solicitantă pentru mine. Am fost chiar antrenoarea echipei feminine naționale în care fusesem mai înainte jucătoare. Fostele mele colege – Maria Alexandru, Carmen Crișan, Eleonora Mihalca m-au vrut, m-au acceptat – fiind cea mai în vârstă dintre ele și am continuat cu ele, fără vreo problemă. Ele au fost echipa cu care am jucat și pe care, apoi, am antrenat-o. Pe urmă, chiar în perioada în care am ajuns la Federație, în 1968, cu secretarul Dănuț Sever, s-a organizat la noi, în România, Campionatul European de cadeți și juniori. Am fost printre primele țări care am organizat această competiție – un lucru care a grăbit progresul și a contat foarte mult în obținerea performanțelor ulterioare.
Ella Zeller-Constantinescu s-a retras la 34 de ani. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport
„S-a stat la Athenee Palace, iar pentru perioada romantică, s-a spus că a fost Campionatul cel mai reușit din tenisul de masă al acelor vremuri”
Pentru că suntem la un Campionat European organizat în România, aș vrea să vă întreb cu ce imagini ați rămas dumneavoastră de la acel Mondial din București, din Sala Floreasca? Imagini frumoase, plăcute. Pentru că, la fel cum acum se spune despre acest Campionat European de juniori că ar fi cel mai reușit din câte au avut loc – din punct de vedere organizatoric, așa s-a vorbit pozitiv și despre acel Campionat Mondial pe care România l-a organizat atunci. Au fost prezente toate țările europene cu pretenții la performanță și venea, deja, și echipa Chinei – chiar dacă nu era așa de bună. Organizatoric, a fost un mare succes. S-a stat la Athenee Palace, iar pentru perioada romantică, s-a spus că a fost Campionatul cel mai reușit din tenisul de masă al acelor vremuri.
Ați iubit și această perioadă, în care ați fost oficial în Federație, după ce ați lăsat și munca de antrenoare? Da, pentru că, în continuare, eram veșnic în sală. La vremea respectivă, în Federație eram doar două persoane, care ne ocupam de toate. Am fost aproape de toate, m-am simțit bine, până când lucrurile nu au mai mers la nivel internațional. Nouă ni s-au redus posibilitățile de a participa la competiții internaționale, ceea ce a adus pierderi. Pe mine m-a afectat mult, pentru că știam că Federația va avea de pierdut în această situație. Din fericire, am reușit să supraviețuim regimului și acum nu a fost un gol imens de umplut. A putut fi recuperat.
Mai puneți mâna pe paletă, din când în când? Vi se face dor? Nu am mai jucat de mult. De vreo 25 de ani… Dar rămân cu sufletul aproape.
Păstrați acasă vechile palete? Nu am avut prea multe palete. Pe vremea noastră, țineam foarte mult la lemn, aveam o legătură aparte. Trebuia să îl simți. Era ca o vioară. Când ajungeam să îl simțim bine, rămâneam cât de mult posibil cu o singură paletă. Am ultima paletă, acasă. Primele, cu totul altfel față de cele de acum, însă, nu le mai am. Am jucat cu palete Dunlop Barna, englezești. Când eu am început să joc, în anii ’40, se mai fabricau și în România mingi de tenis de masă. Dar, ulterior, nu am mai făcut față….
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER